Mănăstirea Văcăreşti

Mănăstirea Văcăreşti

Mănăstirea Văcăreşti, cunoscută şi ca Închisoarea Văcăreşti, a fost un ansamblu arhitectonic construit între 1716-1736 î n stil brâncovenesc, unul din cele mai valoroase monumente istorice din Bucureşti, demolat în anul 1986 din ordinul lui Nicolae Ceauşescu.


Istoric

Prima incinta. Faza Nicolae Mavrocordat.

Odată ajuns pe tronul Ţării Româneşti, Nicolae Mavrocordat, domnitor fanariot luminat, iubitor de cultură şi iniţiator de reforme, şi-a propus ridicarea unui măreţ locaş de rugăciune care să aibă şi funcţia de reşedinţă domnească, şi care prin dimensiuni şi bun gust să îl reprezinte. Locul ales pentru impozanta ctitorie a fost coama "dealului Văcăreşti";, cum era cunoscut de bucureşteni, de fapt un promontoriu al cornişei terasei inferioare a Dâmboviţei, care domina capitala în partea de SE.

Construcţia începută în 1716 a fost curând întreruptă din cauza răpirii domnitorului de către un detaşament austriac, şi reluată după eliberarea lui Mavrocordat din detenţia executată în Ardeal, şi ungerea ca domn a doua oară.

Lucrările au fost terminate in 1722, iar la 24 septembrie 1724 a fost sfinţită biserica mănăstirii cu hramul “Sfânta Troiţă” – clădire grandioasă, însumând o seamă de elemente arhitectonice brâncoveneşti şi influenţe ale barocului muntean, considerată de unii istorici ca o încununare a stilului brâncovenesc din Ţara Românească. În 1725 Nicolae Mavrocordat moare de ciumă şi este îngropat la Văcăreşti, în incinta bisericii. În dragostea lui pentru cultură, voievodul a înfiinţat aici o şcoala în limba elenă, o tiparniţă de sub teascurile căreia au văzut lumina zilei câteva cărţi importante în 1741 şi, ceea ce este mai important, a instalat la Văcăreşti o bibliotecă de proporţii, cunoscută ca fiind una dintre cele mai mari şi mai complete din Europa acelei epoci (un catalog al bibliotecii din 1723, care se păstrează, confirmă numărul de 237 de autori). Din păcate, după moartea domnitorului, biblioteca s-a împrăştiat.


Incinta a doua. Faza Constantin Mavrocordat

În 1736, Constantin Mavrocordat, fiul lui Nicolae şi succesor al său la tronul Ţării Româneşti, aduce completări ansamblului, ridicând un superb paraclis – adevărată bijuterie arhitectonică – pe latura de răsărit şi, totodată alte câteva clădiri care au format o nouă incintă, mai mică, în partea de apus a celei dintâi.


Penitenciarul

În 1848, armata rusă de ocupaţie aduce la Văcăreşti deţinuţii revoluţionari din principat, iar în 1864, an al marilor răscoale ţărăneşti, când guvernul conservator încarcerează aici pe ţăranii arestaţi, întregul ansamblu monastic este transformat în penitenciar. Intervenţiile făcute pentru dotarea monumentului în scopul noii destinaţii, succedate de-a lungul deceniilor, au alterat arhitectura originală a majorităţii clădirilor. Aici au fost închise personalităţi ale vieţii culturale şi politice româneşti între care scriitorii Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi, Ioan Slavici, Mircea Damian, episcopul greco-catolic Vasile Aftenie, Corneliu Zelea Codreanu (interesant la acesta din urmă amanuntul că, după cum el însuşi mărturisea, numele organizaţiei pe care a întemeiat-o – Legiunea Arhanghelul Mihail – i-a fost inspirată de icoana Sfântului Arhanghel aflată pe uşa din dreapta a altarului bisericii mari de la Văcăreşti).


Ultimul preot de la Vacaresti

Dumitru Argint a fost ultimul preot ortodox care a slujit aici inainte de distrugerea sfantului lacas. Povestea vietii acestui om cu suflet de heruvim, milos, darnic, tata iubitor, ar putea face subiectul unui roman, dureros de adevarat. Fiica sa, doamna Elena Visinescu, ne-a povestit prin ce calvar a trecut preotul Argint in timpul terorii comuniste. "Tata s-a nascut la 16 iunie 1907 in comuna Siscani, judetul Husi. A fost pe front in cel de-al Doilea Razboi Mondial, in regimentul 2 Dorobanti. Era preot capitan. A primit multe decoratii, printre care Steaua Romaniei cu spada, pentru pretioasele servicii spirituale".

Dupa terminarea razboiului preotul Argint slujeste, incepand cu 17 iulie 1947, la Manastirea Vacaresti. Tot in acelasi perimetru se afla si temuta inchisoare. Din cand in cand, detinutii erau lasati sa vina la slujba in biserica. In timpul spovedaniei unii dintre ei ii dadeau preotului biletele pentru familie.

     Urmarit indeaproape de Securitate, parintele Argint este acuzat la un moment dat ca duce corespondenta intre puscariasi si rudele lor. El mai este invinut si de tiparirea unor manifeste anticomuniste. "Imi amintesc perfect, de parca ar fi fost ieri", marturiseste fiica preotului. "Tata ma trimitea adesea la parintele Nica Tuta, langa Patriarhie, sa duc literele de plumb, cu care se tipareau manifestele. Eu atunci nici nu stiam ce fac, pentru ca nu-mi spunea. Imi zicea atat: nu te uita in stanga, nu te uita in dreapta! Mergi inainte si nu te opri decat atunci cand il vezi pe parintele Tuta!"

Pe 10 august 1948 preotul Argint a fost arestat. In miez de noapte, o masina neagra a Securitatii a urcat scrasnind din roti Dealul Mitropoliei, acolo unde locuia el cu familia. "Ce faci parintele, te tii de corespondente cu detinutii?", l-au intrebat agentii in timp ce-l urcau in masina. De atunci, sotia si cele doua fiice nu l-au mai vazut multa vreme. Parintele Dumitru Argint a fost "arestat pentru multiplicarea de publicatii interzise" si condamnat de Tribunalul Militar Bucuresti la 4 ani si 6 luni inchisoare. Ulterior i s-a mai adaugat o pedeapsa suplimentara de 5 ani. Pentru familie a urmat o perioada crancena. Preoteasa era invatatoare de profesie, dar nu mai avea voie sa practice aceasta meserie. Asa ca a fost nevoita sa se angajeze ca muncitoare la Uzinele Chimice Romane.

De la Poarta-Alba, a fost mutat la Aiud, Caransebes, Jilava. Torturat, batut, umilit, preotul Dumitru Argint a indurat ca un martir totul. Cand s-a eliberat, era o mana de om. Slab si trist. Niciodata nu a vorbit familiei despre durerile suferite in inchisoare. Niciodata nu s-a plans. A lucrat ulterior ca zilier, muncitor necalificat, tamplar, apoi gestionar de materiale. In cele din urma i s-a permis sa fie preot din nou, in 1966 dandu-i-se parohia 23 August. Din 1967 pana in 1977 a fost preot paroh la o biserica din Balta Alba. A fost chemat la Domnul in data de 16 mai 1988, la 81 de ani.


Distrugerea Mănăstirii Văcăreşti

     Prin anul 1973 lumea arhitectilor bucuresteni avea sa primeasca o veste imbucuratoare: închisoarea Văcăreşti este dezafectată şi se demareaza proiectul de restaurare a lacasului. Lucrarea a fost incredintata unui colectiv de specialisti condus de arh. Liana Bilciurescu.

 Arh. Gheorghe Leahu, cel care raspundea de numeroase lucrari de arhitectura din zona Berceni, Oltenitei, Piata Sudului, a vizitat santierul impreuna cu cativa colegi entuziasti, dornici sa afle ce se ascundea de atata timp in spatele zidurilor de cetate ale manastirii. Pe vremea aceea, Gh. Leahu nici nu banuia ca va fi autorul celei mai dramatice marturii despre distrugerea importantului monument.


Văcăreştii înainte de furtună

     Cu putin timp inainte de cutremurul din 1977, latura de est, cuprinzand Casa Domneasca, Galeria pe doua nivele, Paraclisul si partial Staretia erau aproape in intregime restaurate, urmand ca lucrarile sa continue si la biserica. Seismul din '77 avea sa produca cateva stricaciuni lacasului de cult, dar care, se pare, nu i-ar fi afectat structura de rezistenta, astfel incat sa necesite demolarea.

        Tot in acel an, Directia Monumentelor Istorice a fost desfiintata si patrimoniul arhitectural al tarii a ramas la discretia clanului ceausist. Harta Bucurestiului devenise o tabla de joc pe care Nicolae Ceausescu se juca de-a edilul, punand la pamant cartiere intregi, mutand sau distrugand biserici dupa bunul lui plac. In spatele lui, o suita de oameni de incredere ii cantau in struna, in frunte cu primarul Capitalei de atunci, Gheorghe Pana, vicepresedintii primariei Dumitru Necsoiu si Nicolae Iordache, directorul Proiect Bucuresti, Constantin Jugurica si arh. Sef al orasului, Paul Focsa. Pe nepusa masa, dictatorul descindea in anumite cartiere. Dadea de cateva ori din mână si, peste cateva zile, totul era sters de pe suprafata pamantului. Asa au fost distruse, numai in Bucuresti peste 22 de biserici.


Demolarea

Pentru Manastirea Vacaresti ziua fatidica a fost in 2 decembrie 1984 . Ceausescu, insotit de apropiatii lui, a facut aici o vizita inopinata. Urand cu patima aceasta zona, el a ordonat sa se studieze amplasarea unui nou tribunal peste ansamblul Manastirii Vacaresti.

 Pentru intelectualii responsabili de soarta acestui monument istoric de o valoare inestimabila au urmat zile si nopti de cosmar, in incercarea disperata de a-l salva. S-a apelat la toate mijloacele omenesti posibile: memorii, proteste scrise, unele dintre ele citite chiar la "Europa Libera", in paralel cu propunerea unor solutii tehnice in masura sa evite demolarea edificiului. Zadarnic! "Marele ctitor" era de neclintit. Memorii semnate de personalitati culturale ale vremii (Constantin Noica, Geo Bogza, Mihai Sora, Dan Nasta, Zoe Dumitrescu-Busulenga, Dinu C. Giurescu, Grigore Ionescu, Victor Ivanovici, Florin Rotaru, Razvan Theodorescu, Peter Derer) nu au putut sensibiliza in nici un fel clanul dictatorial, care incepuse practic distrugerea. Se credea ca Ceausescu ura Vacarestiul pentru ca aici fusese inchis, ca detinut de drept comun sau politic, in tinerete. In lupta pentru salvarea monumentului a fost implicata si presedinta de onoare a Uniunii Arhitectilor din Romania, nonagenara doamna Henriette Delavrancea-Gibory, fiica marelui clasic Delavrancea. Ea a cerut sprijinul tovaraselor Suzana Gadea si Tamara Dobrin, figuri de trista amintire ale "epocii de aur", carora putin le păsa de biserici, de monumente, icoane sau de spiritualitate. Doamna Delavrancea a fost plimbata prin C.C. in bataie de joc, de la un birou la altul, obligata sa suporte obraznicia zelosilor ofiteri de Securitate postati la fiecare usa.

Atunci, au fost distruse, translatate sau mutilate zeci de biserici, a disparut o cincime din suprafata construita a vechiului Bucuresti, s-au distrus Spitalul Brancovenesc, Institutul Medico-Legal "Mina Minovici", capela acestuia si inegalabila Manastire Vacaresti, pe care marele arhitect G. Cantacuzino o numea "cea mai izbutita biserica din lumea ortodoxa".

La sfarsitul lui martie 1985, profesorul Panait I. Panait, directorul Muzeului de Istorie si Arta a Municipiului Bucuresti sesizeaza Studioul Buftea ca in timpul operatiunilor de filmare conduse de regizorul Sergiu Nicolaescu pentru un film cu subiect de razboi, a fost afectat grav monumentul istoric Vacaresti. In incinta manastirii s-au folosit aruncatoare de flacari, petarde si o mare masa de ostasi si vehicule grele, tunuri si tancuri. In adresa se mentionau fapte grave de vandalism in timpul filmarilor, printre care: "fracturarea crucii din marmura a unuia dintre ctitorii manastirii, domnitorul Constantin Mavrocordat; fortarea lacatelor si a drugilor de fier care inchideau paraclisul, precum si a usii altarului Bisericii Mari". Aceasta opera de distrugere a fost intregita de niste tigani pripasiti in zona, care au gasit usile lacasului deschise. Au intrat si au pus mana pe tot ce le-a iesit in cale. In carutele lor s-au descoperit ulterior valoroase icoane pe lemn datand din secolul 18. Din fericire, acestea au putut fi recuperate.


Oraşul fără inimă

 Luna decembrie a anului 1986 a fost trista pentru bucuresteni. Manastirea Vacaresti, inima care batea pentru ortodoxia romaneasca, dispare pentru totdeauna de pe pamant, ramanand doar in fotografii si in amintirile oamenilor.


Orasul parea asediat, cu sufletul smuls din piept. Rani adanci rasareau zilnic in trupul lui, buldozerele sfartecau cu dintii lor mari bucati din biserici vechi, sfaramau sfintii pictati pe ziduri, zdrobeau icoane. Bucurestenii stateau pe margini si plangeau neputinciosi. In cartea sa Distrugerea Manastirii Vacaresti, arh Gh. Leahu consemneaza emotionant: "Pe 11 decembrie 1986, dupa-amiaza, inainte de inserare, cand nu te mai puteai apropia de fosta manastire din cauza cordoanelor de securisti si de militari ce inconjurau zona, am trecut cu jale in suflet prin Piata Sudului, sa-mi iau ramas bun de la fostul monument. Intreaga incinta din fata nu mai exista; Casa sau Palatul Domnesc si Staretia erau fara acoperisuri si fara zidurile de la etaje, din biserica se smulgeau ferestrele, lasand mari orbite negre in zidurile sfaramate. Pana la 15 decembrie 1986, in preajma Craciunului, terenul pe care fusese ridicata intre 1716-1740 falnica manastire era complet liber, totul fusese ras de pe fata pamantului".


Toponimul Văcăreşti

Există încă o polemica; între istorici şi etimologi. După părerea unora, numele zonei s-ar datora faptului că moşia ar fi aparţinut familiei boierilor Văcăreşti. Alte păreri susţin că toponimul nu are nici o legătură cu familia Văcărescu şi că explicaţia s-ar afla fie în ocupaţia sătenilor de altă dată – creşterea vitelor, fie că ar fi derivată din birul care se plătea odinioară de către crescătorii de animale – “văcăritul”.


Restituiri

In timpul demolarii, prin efortul sustinut al unei echipe de specialisti si studenti ai Academiei de Arte (fostul Institut Nicolae Grigorescu) s-a recuperat o parte din fresca bisericii. Din cei 2500 metri patrati de fresca s-a reusit extragerea a numai 120 metri patrati. O buna parte dintre fragmentele de fresca au fost restaurate intre anii 1990-2008 de echipa condusa de prof. univ. dr. Dan Mohanu-Sectia Conservare-Restaurare Pictura Murala a Universitatii Nationale de Arte-Bucuresti cu sprijinul Muzeului Municipiului Bucuresti (care este si proprietarul fragmentelor de fresca), iar din 2007 cu sprijinul Societatii Apa Nova. Douazeci si patru (24) dintre aceste panouri cu fresca reprezinta componentele principale ale expozitiei organizata la Muzeul National Cotroceni.

Bibliografie

Gheorghe Leahu, Distrugerea mănăstirii Văcăreşti, Bucureşti 1996 (cu rezumat în limbile franceză şi engleză).

Alexandru Predescu“Vremuri vechi bucureştene”, Ed. Pentru Turism, Bucureşti, 1990;

Constantin C. Giurescu şi colab. , “Istoria României în date”, Ed. Enciclopedica Română, Bucureşti, 1972;

Academia R. P. R. , "Istoria României”, vol. III, Ed. Academiei R. P. R., Bucureşti, 1964;

Mihai Tătărâm , "La margine de Bucureşti”, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1983;

www.miculparis.ro