Dl.Ion TANASE
(1917-2005)

 Numele meu este Marian TUDOR şi sunt ginerele unuia dintre cei mai vârstnici enoriaşi ai Parohiei Mărţişor, Ion TĂNASE, de pe strada STÂNEI  nr. 9. În luna August 2015, socrul meu s-a sfârşit din viaţă la vârsta de 98 de ani şi jumătate şi a fost înmormântat în cimitirul vechi din Popeşti-Leordeni. La Parastas am promis încerc să scriu biografia acestui om demn, o viaţă ca un roman de aventuri. Sper din toată inima ca, prin contribuţia mea modestă, site-ul Bisericii Mărţişor va fi mai bogat cu informaţii despre o familie care a sprijinit cu credinţă Biserica din cartier.

                                                                                   Marian TUDOR        11.09.2015

 

    DUMNEZEU SE AFLĂ ÎN INIMA CELUI CARE CREDE ÎN EL”

                  


Mă numesc TĂNASE ION şi sunt născut pe 14 aprilie 1917, în comuna MÂRGHIA, judeţul Argeş. Mama mă hrănea încă la sân când s-a aflat în comună că autorităţile române oferă pământ gratis în Dobrogea, recent redobândită după încheierea războiului balcanic şi a primului război mondial. Părinţii mei şi-au luat cei şapte copii, au încărcat ce au putut într-o căruţă şi au pornit în bejenie spre Dobrogea, hotărâţi să-şi construiască, cu ajutorul lui Dumnezeu, o viaţă nouă. Ajunşi la COTUL VĂII, judeţul Constanţa, au cerut şi li s-a dat pământul promis pe care au construit mai întâi un bordei primitiv, apoi o casă cu toate acareturile. Satul avea case din piatră (materialul abundent al zonei) şi întrunea, laolaltă, într-o armonie desăvârşită români, bulgari, turci, tătari. Aveam în sat biserică ortodoxă la care mergeam, iar turcii Geamia lor.

Sunt ultimul copil din cei şapte pe care i-a dăruit Dumnezeu părinţilor mei.

Am crescut în curtea casei ca mezin, până în ziua în care mama a rămas văduvă. Tata era crescător de oi, bun gospodar şi foarte respectat în sat. Totul până într-o zi când s-a abătut nenorocirea peste noi. Tata a plecat vândă o turmă de oi în Cadrilater (românesc pe atunci), însoţit de un frate de-al lui. Au plecat şi mama s-a pus pe aşteptat. Treceau săptămânile şi lunile şi cei doi nu se mai întorceau. Într-o dimineaţă, când mama s-a dus dea de mâncare la păsări, a găsit pe pragul casei unul din câinii turmei, care venise tocmai din Cadrilater cu căciula tatălui meu plină de sânge în dinţi. Atunci mama a ştiut că a rămas singură cu şapte copii în bătătură. S-a plâns la postul de jandarmi, iar aceştia au deschis o anchetă ale cărei concluzii au fost că, cei doi oieri au fost atacaţi şi jefuiţi de tâlharii turci ori bulgari care împânzeau pustietăţile Cadrilaterului. Cei doi nu au fost găsiţi niciodată sfârşind aruncaţi prin vreo râpă, iar oile au dispărut fără urmă. Întocmai nuvelei lui Sadoveanu “Baltagul”, câinele credincios a ajuns după luni de zile acasă, cu căciula însângerată în dinţi, aducând astfel neagra veste că tata şi unchiul meu au sfârşit măcelăriţi. Mama n-a avut puterea Vitoriei Lipan să plece după ucigaşi şi să se răzbune, dar noi am ţinut întotdeauna câini în curte, i-am îngrijit şi respectat.

Cu şapte copii legaţi de fustă, mama a trebuit facă ceva ca să nu murim de foame. Una dintre soluţii a fost mă dea argat la un vecin mai avut, impresionat de tragedia familiei. La nouă ani, după orele sporadice de şcoală păşteam vacile printre râpele din jurul satului cărora noi le spuneam “canarale”. Vara era chiar frumos pentru că stând cu un ochi pe vaci să nu se împrăştie, căutam cuiburi de păsări şi de iepuri ori scotoceam prin găurile făcute în malurile de pământ. Numai Dumnezeu ştie cum de nu ne-a muşcat vreun şarpe. Iarna însă, era groaznic. Fiind cel mai mic mai puneam pe mine haine ale surorilor mele, dar încălţăminte am purtat mulţi ani mai târziu. Când mergeam cu vitele pe canarale, desculţ şi îngheţat, pândeam când urina o vacă şi puneam picioarele sub jetul fierbinte ca mi le dezmorţesc. De atunci am rămas cu o sete obsesivă de căldură, toată viaţa.

Aveam unsprezece ani când un consătean, care vedea cum ne zbatem în sărăcie, a venit la mama şi a sfătuit-o să mă dea copil de trupă la Marina. Era singură soluţie ies din sat şi să trăiesc mult mai bine. Aş fi avut hainele mele, în sfârşit încălţăminte, şi cel mai important, o gamelă de mâncare caldă de trei ori pe zi. Ca nu mai vorbesc de şansa de a fi educat şi de a învăţa o meserie. Aşadar, la 11 ani, ţanţoş ca un cocoş, defilam prin Baza Navală de la Constanţa îmbrăcat în uniformă de marinar şi, în sfârşit, încălţat cu ghetele mele.

Fiind pirpiriu şi mic de statură, comandorul m-a repartizat la fanfara unităţii. Parcă mi-a citit gândurile; undeva în sufletul meu nu-mi doream fiu erou, dar mi-ar fi plăcut să cânt în fanfară, în onoarea adevăraţilor eroi. Şi m-am pus pe învăţat. Chinuiam de dimineaţă până seară trompeta, trombonul, fligornul şi tuba. Cei câţiva colegi, copii de trupă ca şi mine erau exasperaţi. Ca orice ţăran care crede în steaua lui, am avut ambiţia învăţ să cânt şi, mai târziu, să învăţ notele, cu o încăpăţânare neabătută. Pot spun că la vioară (marea mea dragoste) am învăţat aproape singur să cânt, “furând” tehnica de la cei mai mari ca mine. Sunt mândru şi astăzi că am crescut printre marinari purtându-le uniforma şi respectându-le tradiţiile.

Crescusem deja, mă apropiam de 20 de ani, când am început să cânt în fanfara regimentului, la ceremoniile marinei; Ziua Marinei, Ziua Regelui, Bobotează, manifestări ocazionate de prezenţa în Baza Navală a Regelui Carol al II-lea, a Prinţului Nicolae, a Regelui Mihai, a unor delegaţii străine.

Câţiva copii isteţi de trupă, deveniţi deja gradaţi, au încropit un taraf neoficial cu care, cu acordul tacit al comandantului nostru mai însufleţeam câte o nuntă sau un botez. M-au cooptat imediat pentru că devenisem aproape un virtuoz la mai multe instrumente.

Îmi amintesc că, prin 1937, înainte de rebeliunea legionară veneam de la o nuntă din Eforie, când unuia dintre noi i-a venit ideea vizităm celebra tabără a legionarilor din staţiune. Eram cu toţii curioşi, poveşti despre Garda de Fier erau pe buzele tuturor. Am ieşit din staţiune şi în faţa ochilor ni s-a arătat o mare de corturi de culoarea verde specifică, în mijlocul cărora trona cortul alb al Căpitanului. Am vrut plecăm, dar au apărut două fete în uniforma Gărzii, care ne-au invitat în tabără şi ne-au tratat cu bomboane fondante. A fost prima oară în viaţă mea când am mâncat bomboane fondante. În timp ce ne beam paharele cu sifon, a ieşit din cortul alb Corneliu Zelea Codreanu care a venit la noi şi ne-a întrebat cine suntem şi cu ce ocazie am ajuns în tabără. Unul dintre colegi, mai îndrăzneţ, a spus că suntem marinari şi ne-a mânat curiozitatea. Căpitanul a zâmbit, ne-a spus că putem sta cât vrem şi s-a întors în cort. Deodată, legionarii aflaţi pe lângă corturi au început cânte unul dintre imnurile Legiunii. Peste ani aveam îl cântăm şi noi cu fanfara Marinei, în 1940, când Garda de Fier ajunsese şi în Parlament.

Îmi amintesc perfect cum, în 1940, când războiul pornise deja în Europa, la Bucureşti legionarii încercau pună mâna pe putere. Mai toată ziua aveau loc marşuri şi procesiuni legionare pe marile bulevarde. Între timp, fusesem “vărsat” cum se spune, de la divizionul de Marină de la Constanţa, la Regimentul de Gardă din Capitală. Într-o zi, eu, împreună cu alţi patru colegi, la fel de tineri ca şi mine, am fost trimişi ducem la reparat, pe o străduţă de lângă cinematograful Scala, nişte instrumente ale fanfarei: o tobă mare, un fligorn, o tubă şi două trompete. Mergând pe bulevardul Magheru am auzit în spatele nostru paşi cadenţaţi. Pe mijlocul bulevardului trecea o coloană de legionari în uniformă. Ne-m oprit, bineînţeles, căscăm gura, cum făceau toţi trecătorii din zonă. Comandantul ne-a văzut şi ne-a obligat ne aliniem în faţa coloanei şi să cântăm din instrumente, deşi eram echipaţi în uniformă de armată. N-am reuşit scăpăm decât în apropierea Pieţii Unirii, atunci când coloana de legionari s-a fragmentat. Peste câteva luni, la ordinul Mareşalului, legionarii au fost dezarmaţi şi arestaţi. Nu pot să uit cât de impresionaţi am fost când am aflat de la ofiţerii noştri că un locotenent trimis să negocieze predarea legionarilor baricadaţi la Preşedinţia Consiliului de Miniştri, aflată în Piaţa Victoriei, a fost incendiat şi a murit în chinuri. Atunci a ordonat Mareşalul se deschidă focul. Până s-au liniştit lucrurile am fost consemnaţi în cazarmă.

În ajunul intrării României în război, m-am însurat cu Maria (Rotaru), o fată de 18 ani, cu care mi-a făcut cunoştinţă fratele ei, care era militar în termen la unitatea mea. Maria locuia în casa părintească de pe strada Stânei (numită atunci Enache), la numărul 9. Am peţit-o însoţit de un bun prieten cu care am mers la tatăl ei, Nicolae Rotaru, unul dintre cei mai respectaţi oameni din cartierul Mărţişor.

 


Socrul meu, era veteran din Războiul cel Mare şi invalid de mâna stângă. Lucra la Regia de tutun şi ţinea acasă soţia şi pe cei patru copii, dintre care soţia mea era al doilea copil şi singura fată. Când Părintele Mihai Tătărâm, ctitorul şi primul preot al Bisericii Mărţişor a sosit în cartier, proaspăt absolvent de seminar, a mers din casă în casă şi i-a întrebat pe capii de familie dacă vor o biserică, socrul meu împreună cu alţi câţiva au mers din poartă în poartă şi au strâns banii necesari. De aceea, la temelia Bisericii Mărţişor se află un înscris cu numele celor care au făcut parte din comitetul ad-hoc, iar numele Nicolae Rotaru se află printre ei.

La câteva zile după nuntă, am fost concentrat pentru front şi am plecat la Odesa. La scurt timp a sosit aici şi soţia mea. Am stat la Odesa aproape un an, până când trupele române s-au retras după catastrofa de la Cotul Donului. Îmi amintesc că am ajuns în oraş la 3-4 zile după ce a fost aruncat în aer comandamentul german. Atunci a fost măcel. Frumosul parc din Odesa era plin de mormintele ofiţerilor şi soldaţilor nemţi striviţi de clădirea prăbuşită şi sfâşiaţi de explozie. Mai târziu am aflat cum s-au desfăşurat lucrurile; când trupele germane şi române au ocupat oraşul după eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord, nemţii au ales clădirea cea mai impunătoare pentru a-şi instala acolo comandamentul. Clădirea fusese sediul administraţiei sovietice şi era foarte încăpătoare. Cum se face deobicei în aceste situaţii, a urmat un control amănunţit al încăperilor pentru repartizarea ocupanţilor. Într-o cămăruţă minusculă de la subsol, un soldat german a văzut un tablou al lui Stalin pe perete. În momentul în care l-a smuls din cui ca îl calce în picioare, clădirea a explodat şi toţi ocupanţii ei, o mulţime de ofiţeri nemţi şi doi generali au sărit în aer.

Eram de ceva timp la Odesa şi locuiam la etajul unei frumoase case din centru, doar eu şi cu soţia mea. La subsol se mutase stăpâna casei, o rusoaică, văduvă de război, cu cei doi copii măricei. Pentru că primeam raţii de la regiment, iar noi eram doar doi, duceam mâncare caldă şi vecinilor din subsol. Poate de aceea toată lumea din cartier ne salutau pe stradă şi aveam un sentiment de siguranţă permanent. Într-o noapte, totuşi, am trăit o experienţă surprinzătoare. Când să meargă afară soţia mea, atunci când a deschis uşa sufrageriei a dat nas în nas cu peste 20 de tineri, băieţi şi fete care dezbăteau probleme arzătoare cu voce şoptită. Maria s-a întors în dormitor şi m-a trezit din somn. Mi-am luat pistolul şi ne-am întors în sufragerie. Nu mai era nimeni, parcă îi bătuse vântul. Cu siguranţă era întrunirea unui grup de ilegalişti ruşi care mizaseră pe faptul că Poliţia Militară n-ar fi deranjat noaptea un militar român. Soţia mea poate jura şi astăzi că la întrunire participa şi unul dintre copiii gazdei. N-am spus nimănui nimic, dar am observat după două-trei zile că întreg cartierul ne salută zâmbind.

Odată cu retragerea armatelor română şi germană de pe frontul sovietic, am fost îmbarcaţi în trenuri şi trimişi în ţară. Soţia mea plecase la Bucureşti cu câteva zile înainte. Am fost vărsaţi la regimentul de infanterie de la Otopeni unde se aflau şi trupe germane. Comandantul german primise ordin de la Berlin că, în consecinţa întoarcerii armelor la 23 August 1944, execute toţi militarii români aflaţi în cazarmă şi să arunce clădirile şi armamentul în aer. Surprinzător, într-un proces de conştiinţă profund, colonelul neamţ a preferat să-şi tragă un glonte în cap, salvându-ne de la o moarte sigură. Nemţii s-au încolonat şi s-au îndreptat spre Transilvania pentru a trece în Ungaria, iar peste noi s-a abătut urgia rusească. Nefiind unitate combatantă, noi putut pleca acasă într-o scurtă permisie. Aici mă aştepta Maria, îngrijorată. Începuseră bombardamentele în Bucureşti. La 4 aprilie 1944, aviaţia americană care nu ajunsese până la Ploieşti să bombardeze câmpurile petroliere, ca să nu se întoarcă cu bombele acasă, le-a vărsat asupra Capitalei. Aflat la Gara de Nord, în drum spre casă, socrul meu a intrat în gura unui adăpost, cu gândul aştepte terminarea alarmei. O bombă de mare calibru a explodat în apropiere şi omul a fost omorât de suflul exploziei. A fost înmormântat la cimitirul de la Big – Berceni, după o slujba săvârşită la Biserica Mărţişor, atunci încă îmbrăcată în schele.

Au plecat americanii şi au venit ruşii bombardeze oraşul şi să se bată cu avioanele germane. Noaptea, şi nemţii şi ruşii bombardau cartierul pentru că în livada lui Arghezi era amplasată o baterie de artilerie antiaeriană. Când se dădea alarma, îi vedeam pe Arghezi şi pe soţia sa Paraschiva grăbindu-se către adăpostul care era amenajat în malul închisorii Văcăreşti şi ducând cu ei, invariabil o cutie în care, probabil, aveau lucruri preţioase şi documente.

Când erau bombardamente de noapte, ruşii erau parcă şi mai periculoşi. După război am aflat că, în fundul străzii Stânei, în ultima casă pe stânga, era un cuplu de tineri care nu prea ieşeau din curte. După război ni s-a spus că erau spioni sovietici, care semnalizau cu o lanternă puternică prin coşul de la sobă. La scurtă vreme după întoarcerea armelor i-am văzut în uniformă sovietică. Veniseră probabil să-şi recupereze staţia de radio şi alte lucruri.

Au urmat vremuri tulburi care au durat câţiva ani după război; epurări în armată, dictatura proletariatului, marea secetă din 1947.

În 1947, la 21 octombrie, Maria mi-a dăruit primul copil, o fată, pe nume Ioana. Nu pot descrie bucuria mea şi a celor din noua mea familie.

         


Cântam atunci la Ansamblul Armatei şi asiguram buna dispoziţie a noilor conducători: foştii ilegalişti, ofiţeri români şi ruşi veniţi de pe front şi puşi în funcţii mari, activişti de partid de toate calibrele. Cu toţii învăţaseră foarte repede bea, să mănânce şi să se distreze, întocmai celor care tocmai fuseseră debarcaţi. Au fost vremuri cumplite; se plăteau poliţe, aveau loc răzbunări, ofiţerul cu care vorbeai astăzi putea ajunge mâine, în baza unei delaţiuni neverificate, în puşcărie. Eram doar subofiţer, eram tânăr, fusesem în armată copil de trupă, nu am făcut politică niciodată, nimeni nu se împiedica de mine.

În 1950, pe 6 noiembrie s-a născut băiatul nostru, Nicolae. Curtea şi strada Stânei vuiau de bucurie, iar eu jubilăm; aveam şi băiat şi fată.


Pe atunci salariile erau mici la armata, iar soţia nu lucra. Ne mai “cârpeam” cu câte o nuntă sau botez. La Casa Armatei petrecerile se ţineau lanţ. Comuniştii sărbătoreau pe rupte. Îmi amintesc că, la o asemenea petrecere de Ziua Armatei, după ce am cântat o oră, am primit o pauză de masă într-un colţ al Sălii de Marmură. Mâncam şi vorbeam. La un moment dat, în spatele nostru a apărut un general mic de statură, foarte tânăr şi cu urechile clăpăuge, care s-a apucat să ne toarne în pahare şi să ne întrebe dacă suntem obosiţi. După ce a plecat, am aflat că acela era generalul-maior, în vârstă de 24 de ani, Nicolae Ceauşescu, proaspăt întors de la Moscova şi numit Şeful DSPA (Direcţia Superioară Politică a Armatei), deci şeful nostru cel mare.

Deşi era pace şi aveam un serviciu sigur, n-am dus-o prea strălucit. Aveam însă o soţie care era stăpâna incontestabilă a casei, un acoperiş sigur, doi copii buni şi toată dragostea familiei Rotaru în care intrasem în ziua căsătoriei.

A urmat apoi o perioadă inedită în cariera mea de instrumentist în Ansamblul Armatei. Câţiva ani la rând, Ansamblul nostru a făcut vizite culturale de prietenie în toate ţările socialiste de atunci şi eram primiţi peste tot cu mare entuziasm. Astfel, conduşi de celebrul colonel Dinu Stelian am dat concerte în Germania Democrată, Ungaria, Bulgaria, Polonia, Iugoslavia, Moscova. Am ajuns până şi în Mongolia. Cel mai mult m-a impresionat însă, turneul din China care a durat mai bine de o lună de zile. Am plecat cu trenul şi, numai traversarea Siberiei şi ocolirea lacului Baikal ne-au luat o săptămână. Turneul în China a fost un triumf.

La începutul anilor `60 am ieşit la pensie şi am fost trecut în rezervă cu gradul de subofiţer. Pentru că eram un bun violonist şi puteam face faţă oricărei partituri, indiferent de genul muzical (simfonic, de estradă, popular), m-am înscris la ARIA, instituţia care se ocupa de turneele artiştilor în străinătate. Astfel am prins un contract în Republica Democrată Germană, în oraşul-staţiune Annaberg. Am cântat la teatrul muzical din localitate timp de 11 ani, iar soţia mea m-a vizitat de multe ori. Paradoxal, deşi Maria primise viza pentru RDG, copiilor mei nu li s-a aprobat venirea în vacanţă în Germania Democrată. Când s-a prăpădit soacra mea, Maria a insistat mă întorc acasă, deşi copiii erau la casele lor şi putea veni ea la mine.

Încet, încet, bătrâneţea a început să-şi spună cuvântul; scârţăiam şi mă ocupam mai mult de piaţă şi cumpărături. Apoi au început se rărească şi acestea. Neputinţa mi-a limitat mişcările din ce în ce mai mult, iar ieşirile din curtea casei aveau că scop prezenţa duminicală la Biserica Mărţişor, din al cărui comitet am făcut parte mulţi ani.

           


Bătrân şi neajutorat, am avut însă întotdeauna un sprijin la bătrâneţe; copiii mei şi nepoţii şi mulţumesc lui Dumnezeu că am putut să-mi strâng în braţe strănepoţii.

               


Aceasta a fost, în linii mari, viaţa mea, viaţa unui creştin cu frică de Dumnezeu, care s-a luptat cu vremurile aproape 100 de ani.

Când m-am stins în propria mea casă, pe 18 iulie 2015, aveam 98 de ani şi şase luni. Atât a vrut Dumnezeu mă ţină, înainte să mă cheme la El.

În viaţa mea n-am dorit fac decât bine şi, cred că, în parte am reuşit.

                            Locotenent-colonel (în retragere),

                                          TĂNASE ION      

 

N.B. Mulţumim domnului Marian Tudor, ginerele domnului Ion Tănase pentru biografia de mai sus.


Inapoi la Marturisiri din Martisor